Zilele acestea am realizat un lucru. Nu îmi place să vorbesc la telefon. Aș prefera să fac orice sau să comunic oricum altfel decât la telefon, iar chestia asta se manifestă hilar în anumite circumstanțe.
Într-o zi am fost brusc mai bucuros pentru că am realizat că oricum aveam drum pe lângă cafeneaua unde trebuia să dau un telefon să rezolv o masă. Așa că am preferat să mă duc să vorbesc personal.
Am observat că orice task pe care mi-l pun în lista de to-do și care presupune să dai un telefon este amânat foarte mult. La fel, prefer să mă eschivez când trebuie să sun undeva să fac o rezervare. Îmi setez niște condiții artificiale de genul: “hmm, nu acum, că-i prea multă lume în jur” (de parcă aș avea vreun secret), “nu acum, că-i sfârșit de săptămână și sigur până luni uită”, “nu acum, că face un muncitor zgomot pe stradă”.
Uneori mă gândesc la anumite persoane, la ce mai fac, la faptul că nu am mai vorbit de mult. Oare mai au același job? Oare sunt ok? Oare o duc bine acum? Și mă tot gândesc așa la câte o persoană, uneori o zi întreagă. Eh, cumva creierul meu refuză să facă sinapsele necesare pentru a îmi spune: “Bă, pune mâna pe telefon și sună-l! Nu te mai gândi atât!”.
De sărbători mi-am făcut o listă mentală cu toate persoanele cu care aș vrea să vorbesc. Ce credeți? N-am sunat pe nimeni. Mi-am propus în fiecare zi să fac asta, apoi m-am tot fâstâcit. “Dar poate nu e treaz la ora asta, dar acum e prânzul, poate mănâncă, dar acum e seară, poate doarme.” Și uite așa trece o zi, două, o lună.
Și când în sfârșit mă încumet să dau un telefon, zici că îi dau telefon lui Angela Merkel, să decidem ce facem cu privire la criza mondială. Gesticulez de zici că sunt italian supărat după ce a băut o cafea americană și fac parte din categoria celor care fac 2-3 km prin cameră în timp ce vorbesc la telefon. Singura șansă să nu o iau la fugă este să mă lungesc pe pat (în caz că-s acasă) sau să mă închid într-o cameră mică. Phonebooth-urile de la corporație erau excelente.
Am ajuns să apreciez persoanele cărora chiar le face plăcere să vorbească la telefon. De cele mai multe ori rezolvi mult mai eficient o problemă la telefon. Rezolvi într-o discuție de 5 minute cât ai rezolva în 10 mailuri pe parcursul a 3 zile.
Nici eu nu suport: telefon pe silentios non stop, raspund numai la urgente.
Și eu am observat asta la mine. De cele mai multe ori prefer sa scriu pe WhatsApp sau orice alta platforma, iar din când în când dau peste persoane mai atehnice care preferă să mă sune că le este greu sa tasteze. In acel moment ii amân cu diverse scuze, pt că de regulă dau mesaje in timp ce lucrez, mai ales că am toate platformele de mesaje pe laptop și eu de acolo scriu :). Știu că la telefon se poate lungi discuția și îmi place libertatea de a răspunde la mesaje când pot 🙂
Și eu am aceeași problemă (nu chiar atât de acut, însă). Dar eu mai știu și de ce o am – din armată, când un telefon însemna discuția cu gradele superioare, și deci default belele.
Dar mi-a cam trecut. Totuși încă mă supără lejer persoanele (de obicei de gen feminin) cărora le place să vorbească minute în șir (acum practic vorbitul la telefon este gratis, cu minute fără număr la abonament).
Prefer discuția la obiect și scurtă. Dacă tot pierd timpul, prefer să îl pierd în mod plăcut și solitar, surfând webul….