Și la Colectiv, și în scandalul dezinfectanților, și la OUG 13, și la protestele din 10 august 2018 și la cazul din Caracal mi s-a întâmplat la fel. Sunt curpins rapid de furie combinată cu silă, revoltă și dezarmare. Primul instinct este să închid Facebook-ul pe o perioadă nedeterminată. Excepție au făcut OUG 13, la care am ieșit imediat în stradă.
Și evident că mă macină tot felul de gânduri și nu pot sta departe de Facebook. Îl deschid, și mă tot întreb dacă are rost să scriu și eu ceva pe blog. Și nu scriu din două motive.
Primul ar fi că nu vreau să perpetuez starea de depresie. Nu știu, dar în ultimul timp mi se pare tot mai greu să treci peste astfel de astfel de scandaluri. Nu ai unde să fugi de știri, oriunde te-ai ascunde. Poate că e bine, poate că e rău. E rău că (cel puțin mie) îmi scade moralul, mă concentrez cu greu la altceva și tot îmi aduc aminte de scandal și îmi fac tot felul de scenarii în minte. Mie îmi place să fiu cel care le ridică moralul celorlalți, nu vreau să-i deprim și mai tare. E de bine în schimb că se transformă totul într-o campanie de conștientizare. Doar că…
Ajungem la al doilea motiv pentru care nu scriu (sau scriu la multe zile distanță, ca să fie la rece). Motivul este că mi se pare că un articol în plus nu ar ajuta cu nimic. Eu cred că bula noastră are toate informațiile pentru a ști că ne aflăm într-o situație sumbră ca țară.
Nu s-a schimbat nimic nici după Colectiv, nici după scandalul cu dezinfectante, nici după ce 100.000 de oameni au protestat în fața Guvernului, nici după ce jandarmii au mătrășit oameni pașnici și nici acum. Cred că cei care am rămas în țară ne-am asumat cumva asta. Cu toții trăim cu speranța că “nu o să mi se întâmple mie” și “poate va fi mai bine“.
Eu îmi fac datoria ca cetățean și ajut de fiecare dată când pot. D-aia știu cum e să suni la 112, știu cum e să te cerți cu nesimțiți care depășesc coloana la semafor, cu nesimțiți care aruncă gunoaie pe stradă, știu cum e să confrunți un funcționar care nu-și face treaba. Pun piciorul în prag de fiecare dată când simt o neregulă și fac cam tot ce ține de mine să fie bine. Doar că simt că degeaba ne dăm cu capul de pereți. Suntem prea puțini cei care vor schimbarea și nu putem trece de pragul critic.
Indiferent de cât ne agităm noi din bula noastră, în restul țării viața merge înainte. Din inerție.