Căruciorul pentru cumpărături a fost inventat de Sylvan Goldman, un american din Oklahoma. Am văzut pe Travel Channel povestea din jurul invenției, care m-a pus un pic pe gânduri.
Inițial, clienții veneau la magazin cu o listă, pe care o înmânau vânzătorului, iar acesta le aduna toate produsele și pe punea pe tejghea. Din cauza marei crize din Statele Unite (The Great Depression), Goldman nu-și mai permitea să-și păstreze angajații din cele cinci magazine din Oklahoma. Așa că a devenit un pionier al conceptului de magazin self-service. Adică în care oamenii intră, se plimbă printre rafturi și își aleg singurii produsele.
Doar că după adopția acestui concept, vânzările nu au crescut pe măsura așteptărilor. Clienții întâmpinau dificultăți în a aduna toate produsele pe care și le doreau, iar aceasta era o problemă. Așa i-a venit lui Goldmann ideea unui coș pliabil pentru cumpărături.
Și-a pus rapid ideea în practică și a dotat unul dintre magazine cu aceste coșuri. Doar că nici de această dată nu a avut noroc. Clienții nu îl foloseau pentru că li se părea dificil de cărat. Mai ales mamelor care mai trebuiau să aibă și grijă de copii.
Următoarea idee a lui Goldman a fost să pună coșul pe un cărucior cu roți, similar cu ce avem acum. Așadar, s-a întors din nou la proiectare, a produs un prototip pentru care a obținut și patent și a utilat acel magazin cu cărucioare cu roți.
Ghinion și de această dată. Fetele tinere nu voiau să-l folosească pentru că li se părea că arată ca și cum ar avea un cărucior de copil, mamele nu voiau să-l folosească pentru că erau sătule de cărucioarele de copii, iar bărbații nu-l foloseau pentru că li se părea feminin.
Soluția? Goldman a comandat o serie de reclame în ziarele locale. Care … evident că nu au funcționat.
Cărucioarele au devenit un succes după ce Goldman a angajat modele care se plimbau cu cărucioare prin magazin și promoteri care să explice clienților avantajele cărucioarelor.
În cele din urmă Goldman a devenit multi-milionar. Nu de pe urma alimentarelor sale, ci de pe urma drepturilor de autor pe care le-a primit de la celelalte magazine care au folosit cărucioarele de cumpărături în America.
Pe mine povestea asta m-a pus pe gânduri. Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost: “oare eu la ce pas aș fi renunțat la idee?”. Probabil că aș fi fost deja descurajat de conceptul de self-service care nu funcționa cum trebuie. Apoi, poate că aș fi mers mai departe cu ideea de cărucior pliabil, dacă nu ar fi presupus o investiție prea mare. Dar deja după două eșecuri, nu cred că mai ajungeam la “hai să punem coșul ăsta pe roți”. Iar după ce invenția nu a prins nici măcar după reclama în ziar… o mișcare de genul “hai să plătim modele” mi s-a fi părut de-a dreptul sinucigașă.
Mi se pare o linie foarte fină și periculoasă între perseverența care duce la o idee disruptivă și confirmation byas. Practic omul a crezut până la capăt în ideea lui, indiferent de feedback.