Institutul de Microtehnologie se află pe strada Str. Erou Iancu Nicolae, o stradă în prelungirea celei pe care se află Academia de Poliție, grădina zoologică și pădurea Băneasa. Clădirea o recunoști ușor, este cea mai înaltă din zonă și e plină de antene (BTS-uri).
Nu credeam că în România zilei de astăzi își mai pierde timpul cineva cu cercetarea. Dar iată că institutul încă este în picioare, iar în unul din laboratoare am dat peste un aparat care a costat 750.000$ . Chiar dacă IMT a fost fondat după ’90, a fost primul de gen din Europa. Deci nu este încă o reminiscență a comunismului
Când am auzit prima dată numele institutului, mă gândeam la circuite mici – de genul unui modul de la un telefon. Însă chestiile astea sunt enorme după standardele celor de la IMT. Acolo se lucrează cu nanometri.
Ce se întâmplă deci în interiorul institutului? În domeniu medical știu că se lucrează printre altele și cu ADN. La o scară mai mare, cineva a menționat de dispozitive cu baterie care odată introduse în corp eliberează treptat substanțe în organism. În rest, tot felul de senzori pentru locuri greu accesibile și o nouă direcție de cercetare legată de grafene – materialul anului.
Institutul are destul de multe etaje însă în vizita de săptămâna trecută nu am văzut decât o bucată din parter. Un hol în formă de L, cu laboratoare de-o parte și de alta. Fiecărui laborator îi sunt atribuite unul sau mai multe proiecte de cercetare. Toți cei care intră intră trebuie să poarte halat și protecție pe picioare.
Am stat un pic mai mult într-un laborator unde se folosea un SEM (Scanning Electron Microscope). Aparatul bombardează cu electroni o mostră și astfel reușește să îi reconstruiască digital imaginea. Cu ajutorul unui soft, stativul pe care este pusă mostra în interiorul microscopului poate fi rotit sub diferite unghiuri. În camera în care se face scanarea presiunea este foarte mare așa că aparatul scoate un zgomot plăcut atunci când se deschide tăvița.
[youtube=http://youtu.be/5ry-n-k9cMU]
Altă cameră în care am intrat a fost cea a difractometrului de 750.000$. Aparatul analizează structura unui material în funcție de modul de împrăștiere a particulelor cu care interactionează. Acesta era cu raze X. Doamna care ni-l prezenta era foarte mulțumită că între timp i-au mai fost adăugate tot felul de “module”. Ca și cum ai face un upgrade la un sistem desktop. A mărturisit însă că i-ar prinde bine o piesă în plus. “Şi bănuiesc că piesa costă vreo 250.000$” zic eu amuzat. “Ah, nu, cam 500.000$”, îmi răspunde doamna.
I-am făcut și o poză. Nu arată de loc spectaculos pentru renumele pe care și-l face atunci când auzi cât costă:
Ultimul laborator în care ne-am jucat a fost cel în care am găsit un nanoplotter și un scanner pentru microarray-uri de ADN. Un array este o colecție de mostre ADN atașate de o suprafață solidă. Sticlă simplă în cazul nostru. Sub un plexiglas, un braț robotic ia mostre dintr-o cutiuță, le pune pe sticlă, apoi spală acul și repetă operația de sute de ori. Zgomotul scos de braț este cel tipic din filmele SF cu roboți. Aparatul este util pentru că pe acel array, se pot realiza mai multe teste pe fiecare mostră în parte. Procesul de testare este astfel puternic accelerat.
[youtube=http://youtu.be/mg2OKaSPTgc]
Ghidul nostru a vorbit despre multe lucruri și ne-a explicat în treacăt ce face fiecare laborator în parte. Din păcate, cele de mai sus sunt singurele lucruri pe care le-am reținut. În marea partea a timpului înțelegeam doar cuvintele de legătură și dădeam din cap aprobator.