Week-end-ul trecut ne-am plimbat pe la Universitate și mi-am adus aminte că prin zonă este Corndog Caravan, terasa unui american care sub deviza “american carnival food” servește un tip de street food cât se poate de … american.
Este de fapt o terasă fără pretenții, în curtea unei case de pe Jean Louis Calderon 49. În curte sunt vreo 10-15 mese cu câte 2-4 scaune, iar în interiorul casei este taproom-ul celor de la Hop Hooligans.
Meniul este cât se poate de nesănătos, cu toate preparatele deepfried și cu unele dintre ele într-un aluat destul de dulce, deci îmi imaginez că era și cu zahăr din belșug. Ca să vă faceți o idee despre loc, printre deserturi se află și “Deepfried Snickers”.
Noi am luat un corndog care, vorba altora, este de fapt un fel de covridog pe băț. E pur și simplu un crenvurșt dat printr-un aluat (probabil de mălai) și apoi prăjit în baie de ulei. Cam așa arată:
Nu a fost așa grețos cum pare din descriere. Crenvurștul a fost bun la gust, un pic afumat. A fost ok per total, cam dulceag din cauza aluatului, dar cam atât. It is what it is. Crenvurșt în aluat. E genul de preparat pe care l-am luat din curiozitate și pe care probabil nu-l voi mai încerca și altă dată.
Am luat însă și un Oklahoma Onion Burger, care este un smash burger.
A venit cu multă ceapă și cu brânză topită în interior și cu un castravete murat alături. Burgerul a fost bun, dar nu memorabil. Chifteaua mi s-a părut că nu a avut acel gust bun de arsură specifică unui burger zdrobit pe plită, iar chifla este din cele galbene în interior, care mi se pare că au un gust prea dulce.
Din punctul meu de vedere, prefer oricând smash burgerii de la Mario’s Osteria.
În final am mai luat și ” Grilled Chicken Pizzadilla
A fost o quesadilla generoasă ca porție, cu ingrediente tăiate mai din topor (in a good way). Oricum, comfort food. Bună, dar nothing to write home about, vorba americanului.
Per total mi s-a părut că toată mâncarea a fost un pic dulceagă și asta făcea ca și gustul berii să fie un pic mai amar decât mi-l doream. Am luat niște IPA de la Hop Hooligans.
N-am luat și Snickers deep fried pentru că ne place viața noastră așa cum este, fără diabet.
Iată meniul complet:
Per total mi s-a părut că toată mâncarea a fost un pic dulceagă și asta făcea ca și gustul berii să fie un pic mai amar decât mi-l doream.
În concluzie, apreciez inițiativa, însă data viitoare când voi mai veni voi veni în principal pentru bere 🙂 Posibil să încerc și niște chicken in beer batter sau un chicken sandwich, nu zic nu. Dar cred că trebuie să vin cu solnița de sare.
Căștile Sonos Ace sunt prima pereche de căști ale brandului. Sonos este o companie care produce echipamente audio premium, care m-a virusat și pe mine. Sistemele audio sunt excelente iar brandul și-a creat o comunitate foarte pasionată în jurul lui. Așa că atunci când a fost a apărut zvonul că vor lansa o pereche de căști, toți utilizatorii s-au entuziasmat.
Le găsiți deja la eMAG, cu livrare începând cu 5 iunie.
Le-am testat și eu și pot spune că au tot ce mi-aș putea dori de la o pereche de căști premium. Sunt impresionante ca sunet, iar ca design pentru mine a fost dragoste la prima vedere. Au și niște mici neajunsuri, dar sunt mai degrabă chestii de finețe, nu deal-breakere.
Dacă vreți varianta pe scurt, vă puteți uita la acest video de hands on filmat înainte de lansare oficială, pe care nu am avut voie să-l public până acum.
În video nu am putut detalii despre calitatea audio. Așa că dacă vreți să știți și detalii despre sunet și un review în adevăratul sens al cuvântului, citiți cele de mai jos.
Design minimalist, fără opulență
Despre design am mai vorbit și în momentul lansării. Este minimalist și foarte bine realizat. Nu sunt genul de căști care să țipe a opulență. Sunt doar pe negru și pe alb mat, fără branding ultra-vizibil.
Au doar câteva elemente cromate foarte discrete. Unul dintre ele este tija metalică ce unește cele doua căști, care-i concepută în așa fel încât să fie imposibil să ți se prindă părul în ea.
Ca să știi rapid cum să le pui pe cap, Sonos a integrat câteva elemente inteligente. Pe exterior logo-ul “Sonos” este plasat discret doar pe casca dreaptă. Pe interior cupa dreaptă este colorată diferit față de culoarea căștilor. Astfel, indiferent cum le-ai ridica de pe masă, știi rapid cum să le pui pe urechi.
Cupele sunt incredibil de moi. Este o combinație de piele ecologică și o spumă cu memorie sau ce-o fi, de zici că atingi un norișor atunci când apeși cu degetul pe ele. Uneori mă trezesc apăsând cu degetul pe ele doar așa ca activitate de eliberare a stresului. Mi-aș dori ca salteaua pe care dorm să fie din același material 🙂 Singurul dezavantaj este că acest material îți ține urechile destul de calde. Probabil că la iarnă vor fi senzaționale de purtat.
Ca dimensiune cupele sunt îndeajuns de mari încât să acopere complet urechile și îmi place că nu sunt atât de voluminoase încât să atârne greu pe urechi sau să arate ciudat. Apreciez faptul că nu arăt ca un Mickey Mouse cu ele pe cap.
Sonos Ace sunt foarte bine echilibrate și relativ ușoare în lumea căștilor over-ear cu ANC. Sunt cu vreo 70 de grade mai ușoare decât AirPods Max, se simt foarte bine pe cap și niciodată nu m-au incomodat cât timp le-am folosit.
Căștile au doar trei butoane fizice. Pe casca stângă este cel de power.
Pe casca dreaptă este un buton circular pentru activare/dezactivare ANC și un buton-slider pentru volum și altele. Cu un slide sus-jos schimbi volumul, cu o apăsare scurtă pe el pui pauză, cu două apăsări schimbi melodia șamd.
M-am înțeles foarte bine cu butoanele fizice și sunt de părere că butoanele tactile nu-și au rostul pe astfel de căști. Cei de la Sonos spuneau că au preferat să nu pună butoane tactile pentru a putea fi controlate ușor și pe timp de iarnă, cu mânuși. Sunt de acord. Fără a fi vreun retrograd, sunt de părere că butoanele fizice sunt unele dintre punctele forte ale acestor căști.
Pe cupa din stânga este și slot-ul pentru cablu USB-C, iar în cutie se găsește și un cablu USB-C to jack pentru conectarea wired la echipamente mai old-school.
Apropo de încărcare, căștile oferă 30 de ore de autonomie indiferent dacă ANC este pornit sau oprit. Au și încărcare rapidă. În 5 minte se încarcă pentru 3 ore de folosire. Autonomia este mai mult decât mulțumitoare, în linie cu celelalte căști din categorie.
Cutia de transport este slim
Cutia căștilor are un fel de capitonaj de fetru și la interior și la exterior, iar la interior mai este o cutiuță mică, pentru stocarea cablurilor, care se prinde cu magnet de cutia mare.
Mi-a plăcut cutia pentru că este foarte slim și încape ușor în ghiozdan. Ce nu mi-a plăcut în mod special la ea a fost fermoarul care se poticnește cam des. Practic astfel ai nevoie întotdeauna de ambele mâini pentru a scoate căștile din cutie.
Cum se aud Sonos Ace?
Pe scurt, excelent.
Pe lung, dacă închizi ochii, ai senzația că artistul este lângă tine. Este o senzație pe care o ai la puține instrumente audio, dar nici nu mă așteptam la altceva de la brandul care m-a făcut să mă reîndrăgostesc de muzică.
La “Shivers” a lui Ed Sheeran, cam pe tot parcursul melodiei, chitara se suprapune peste un bass puternic. La niște căști de duzină, chitara aceea este cumva mascată de bass. Se aude doar pe jumătate, de parcă nici n-ar fi o chitară ci un sunet generat artificial dintr-un sintetizator. La Sonos Ace chitara este perfect echilibrată și distinctă față de acel bass. La “What I Was Made For” a lui Billie Eilish parcă simți răsuflarea lui Billie în ceafă atunci când rostește versurile și simți și cum trage aer în plămâni înainte să cânte. Chitarele de la Dire Straits și cea a lui Chris Rea parcă sunt lângă tine în cameră. La RATM – Killing in the name of am auzit un ecou al vocii solistului pe care până acum nu l-am auzit cu alte căști.
Sunt genul de căști la care dacă asculți o melodie pe care ai ascultat-o de un milion de ori, mai descoperi ceva în plus. Un instrument care pe alte căști era mascat de un bass mai puternic, o dimensiune în plus din vocea artistului.
Sunt pur și simplu excelente la acest capitol și mi se pare că acoperă tot spectrul de genuri muzicale. Asculți bine pe ele și hip-hop sau muzică electronică dar și un “You Want It Darker” de la Leonard Cohen, un “Blue Hotel” de la Chris Rea, un “God’s Gonna Cut You Down” de la Johnny Cash sau “Tennesse Whiskey” de la Chris Stapleton.
Au un pic de sound bleeding. Cu volumul pe la 50%, o persoană care stă pe scaun lângă tine într-o încăpere relativ liniștită (de exemplu în sala de așteptare de la doctor) își poate da seama ce melodie asculți. Altfel, în metrou sau în autobuz, unde există un zgomot de fond, nu prea.
Și apropo de zgomot. Căștile izolează foarte bine de zgomotul de fundal. Chiar și cu ANC oprit, cupele fac o treabă foarte bună în a te izola pasiv de mediul înconjurător.
Cu ANC pornit căștile fac față cam oricărei situații. Elimină zgomotul unei tastaturi, zgomote de ventilatoare, majoritatea conversațiilor din jurul tău și zgomotul de fond de pe stradă. Cu muzică la un volum scăzut + ANC, toate aceste zgomote dispar. Doar cu ANC pornit, fără să asculți ceva, aș zice că le auzi undeva pe la 20% din intensitatea lor.
Ambient mode își face treaba îndeajuns de bine încât să nu dea mașinile peste tine pe stradă sau să poți auzi o persoană care vorbește cu tine în timp ce asculți muzică. Aici am simțit însă două neajunsuri.
Primul este lipsa unui algoritm de “voice detect”. Adică atunci când căștile își dau seama că tu vorbești, să treacă automat pe “ambient mode” sau să pună pauză. Util pentru un “coborâți la prima?” în autobuz sau “un flat white vă rog”.
Al doilea neajuns este faptul că nu poți seta din aplicație nivelul pentru amplificarea din ambient mode. De exemplu eu mi-aș fi dorit un nivel mai jos pentru zgomotele exterioare pe care le amplifică pentru că uneori cu Ambient mode pornit se aude un mic zgomot de fundal ca un fel de parazit atunci când ești într-o încăpere liniștită și asculți o melodie sau un podcast care are o pauză. Nu-i ceva enervant, iar dacă este o idee de zgomot de fond nici nu-l auzi. Părerea mea este că microfoanele căștilor încearcă să amplifice ceva ce nu există și cu un reglaj al ambient mode-ului s-ar fi rezolvat.
Sonos Ace sunt compatibile cu lossless audio și au și Spatial Audio în formatul Dolby Atmos. Probabil că foarte puțini le vor folosi în aceste situații.
Am și vorbit la telefon prin ele. Sunt fericit să raportez că interlocutorul meu m-a auzit foarte bine și cel mai probabil nici nu s-a prins că nu vorbeam direct în microfonul telefonului.
Aplicația pentru controlul căștilor este chiar cea Sonos, fără să fii nevoit să instalezi altceva. Sunt destul de simpliste lucrurile la acest capitol.
Ai control pentru Noise Canceling, Ambient Mode sau Off. Ai un mic egalizator, Head Tracking ON/OFF, posibilitatea de a conecta căștile prin Bluetooth la două dispozitive.
Sunt setări și pentru butonul de Noise Control și pentru Wear Detection, dacă vrei ca Sonos Ace să pună singure pauză atunci când le dai jos de pe urechi sau să răspundă singure la telefon când le pui.
Integrarea Sonos Ace cu restul sistemului de la Sonos
Sonos a venit aici cu o funcție care mi se pare interesantă și utilă. Sonos Ace au un sistem foarte inteligent pentru a face switch de la sunetul din home theater pe căști. Dai drumul la TV și dacă ai sistem cu soundbar Arc apoi pur și simplu ții apăsat pe butonul acela glossy de volum și sunetul se mută de la TV și soundbar în căști (TV Audio Swap).
Am testat și trebuie să recunosc că-i impresionant. Comutarea sunetului din soundbar în căști se face instant, fără lag, fără să se oprească muzica. Dacă nimerești volumul sunetului din căști la același nivel cu sistemul audio, dacă faci de mai multe ori switch-ul între ele, efectiv poți să te pierzi și să nu mai știi dacă sunetul vine din sistemul audio sau din căști. Căștile și sistemul audio reproduc sunetul identic.
Și în final au și dynamic head tracking, deci dacă te uiți la un film codat cu Dolby Atmos, sunetele se aud diferit în funcție de direcția în care te uiți.
Momentan funcția nu-i disponibilă decât pe iOS pe un soundbar-ul Arc, însă cei de la Sonos spun că urmează să facă rollout și pe soundbar-urile Beam 1/2 și pe Ray și pe Android. Eu unul o aștept cu nerăbdare.
Concluzie
Eu zic că celor de la Sonos le-au ieșit foarte bine aceste căști. Dacă utilizatorii de Android se simțeau lăsați pe afară de lansarea AirPods Max, acum au ceva pe măsură, sub forma Sonos Ace. Sunt niște căști excelente, pe care le recomand oricui, nu doar celor virusați de brandul Sonos. Sunt comode, sunt portabile, sunt ideale pentru muncă într-ub birou open-space sau pentru zboruri frecvente cu avionul. După cum spuneam, le găsiți la eMAG.
Au mici neajunsuri pe partea de “bling bling software”. Dar cel puțin pe partea de calitate a sunetului, de construcție și de ergonomie cred că sunt cele mai bune căști pe care le-am testat vreodată.
Din punctul meu de vedere a meritat așteptarea, iar hype-ul din jurul lor nu este degeaba.
Noul BMW Seria 1 vine cu un design fresh. Dimensiunile sunt mai mult sau mai puțin aceleași (4.36 m lungime, 1.45 înălțime, 1.8 lățime) însă mașina pare cu totul alta.
În partea frontală parcă cei doi rinichi nu mai sunt așa bine delimitați având în vedere că a dispărut grila cromată ce-i contura, însă parcă n-arată rău.
Apar pentru prima dată și acele bare diagonale care par că prelungesc forma farurilor. Și farurile au niște elemente sub formă de săgeată în interiorul lor.
Singurul lucru deranjant este acel mare radar glossy care va fi mereu plin de insecte. Dar na-i ce să-i faci, asta-i viața dacă vrei mașină sigură și inteligentă în 2024.
Din lateral parcă nu mai arată așa “pufoasă” ca F40:
Are mult mai multe unghiuri ascuțite și parcă acestea o fac să pară mai agresivă.
Nu era rău nici spatele la F40, însă la noul model este cu siguranță mai “supărat”.
Observați și că, deși mașina de mai sus are un motor termic, în premieră, țevile de evacuare sunt integrate invizibil în bara spate. Mie însă mi se pare că varianta M135 xDrive arată mult mai vine cu evacuările la vedere:
La interior avem două display-uri care dau impresia unui singur design circular: unul de 10.25″ în fața șoferului și unul de 10.7″ central.
Seria 1 a primit și noul selector de viteze, pe care l-am văzut și pe X2:
Lansarea pe piață va fi cu patru variante de motorizare, toate cu transmisie Steptronic cu 7 rapoarte:
BMW 120 – benzină, 3 cilindri 1.5l, mild-hybrid 48V – 170 CP și 280 Nm, 0-100 în 7.8s;
BMW M135 xDrive – benzină, 4 cilindri, 2.0l, 300 CP și 400 Nm, 0-100 în 4.9s;
BMW 118d – diesel de 2 litri, 150 CP și 360 Nm, 0-100 în 8.3s;
BMW 120d – diesel în 3 cilindri, 2l, mild-hybrid 48V – 163 CP și 400 Nm, 0-100 în 7.9s.
Not bad, parcă-mi place mai mult decât vechea versiune. Parcă are mai multă personalitate și parcă este un hot hatch mai hot decât înainte. Aștept să-l văd pe stradă.
Pe vremuri teoria Google spunea așa: “creează conținut de calitate sau util, iar algoritmul Google va scoate site-ul tău în fața căutărilor”.
Haideți să vă povestesc cum s-a stricat calitatea informației pornind de la exemplul personal.
Acest blog există sub această formă din 2012 și pot să vă confirm că înainte așa era. Scriai un articol bine documentat, un ghid, o explicație și apoi Google trimitea către tine oameni interesați să găsească acea informație. Iar apoi acel articol rămânea cumva util și peste ani (se numesc articole evergreen).
Acest blog avea articole evergreen care adunau lunar mii de cititori. Genul de articole utile, care explică ceva, care oferă lămuriri pe un subiect și care teoretic nu expiră. Eu aveam articole care făceau lunar mii sau zeci de mii de vizualizări.
Gradual, acele articole au început să primească din ce în ce mai puțin trafic. Mi-am imaginat că este normal, probabil că apar alte articole similare, că subiectul s-a fumat șamd. Apoi m-am prins că nu acesta era singurul motiv. Cândva de prin 2020 Google a tăiat tot traficul către articolele scrise din anii trecuți. De fapt algoritmul Google nu mai agrea acest tip de conținut.
Am încercat, le-am actualizat, am întors-o pe toate părțile, pur și simplu acele articole erau moarte pentru Google deși informația încă era de actualitate.
Google a început să prioritizeze conținutul scris cât mai de curând și să îi acorde “interes” altfel. Înainte puteai avea trafic pe un articol scris bine câțiva ani buni la rând. După acel update Google îți oferea un boost scurt de trafic pe un articol (uzual câteva zile, mai rar 1-2 săptămâni, în cazuri ideale o lună-maxim 2), după care arunca acel articol la coșul de gunoi al internetului.
Cu alte cuvinte, Google își dorea conținut mai mult și mai rapid, nu neapărat mai bun. Aveai șanse mai mari să obții trafic mai mare cu 3 articole scurte și superficiale decât cu unul lung și detaliat. Mie mi s-a părut o abordare în stilul platformă socială, în care conținutul de tip “junk food” are mai mult succes decât cel muncit și documentat.
Reversul medaliei a fost că odată cu această schimbare, și calitatea conținutului s-a deteriorat. Ca să vă dau un exemplu aplicat în cazul meu, nu se mai justifica să muncesc câteva zile la rând pentru un articol de genul “Iată cum să alegi un SSD și la ce să fii atent când îl cumperi”. Știam că acel articol se va duce la gunoi după 2-3 zile. Un articol mai superficial de genul: “Iată ce SSD mi-am luat” ar fi avut același succes. Sau cum ar fi scris iDevice (care au și fost premiați de Google, true story): “Schimbarea RADICALĂ pe care am făcut-o în laptopul meu. Anunțul OFICIAL!”.
Vă spun sincer că de fiecare dată când am pus un titlu chiar și ușor mai controversat Google a aruncat cu tot traficul posibil în mine. Trafic de care te îngrozeai, odată ce acei noi vizitatori începeau să comenteze. Așa că am făcut tot posibilul SĂ NU AJUNG la acei cititori.
Oricum, pornind de la această experiență personală nu mi-a fost greu să extrapolez și să înțeleg de ce în ultimii ani găsesc din ce în ce mai multe articole superficiale și incoerente sau care pur și simplu nu au legătură cu ce caut eu cu adevărat în topul căutărilor.
Google încearcă acum să fie un fel de rețea socială cu text. Și părerea mea este că eșuează și la capitolul “rețea socială” și la ceea ce făcea bine în trecut: descoperirea de informație utilă.
Mă scuzați pentru “furculisionul” din titlu, dar n-am găsit un sinonim potrivit pentru “canceling”-ul pe persoană fizică.
Probabil nu ați uitat că acum vreo 2 ani Will Smith i-a tras o palmă lui Chris Rock pe scenă la Oscaruri.
Industria de film a fost atunci revoltată de parcă Will Smith ar fi fost vreun diplomat de carieră, iar această ieșire a fost cumva împotriva deontologiei lui.
S-au jurat atunci toți că nu vor mai colabora cu Will Smith, că nu va mai fi invitat la Oscaruri, că nu se vor face filme cu el, că nici măcar numele lui nu va mai putea fi rostit cu voce tare.
Au curs fluvii de telenovele, scenarii, expertize și analize ale gestului lui Will Smith.
Meanwhile, week-end-ul acesta a avut premiera Bad Boys 4.
Pe mine m-a lăsat rece acel moment. Însă ce voiam să zic este că nu doar românii au standarde duble și memoria scurtă.
Bătrân cum este, Eminem a lansat aseară o piesă nouă și apoi s-a dus la culcare.
Aseară avea vreo 6, acum piesa are vreo 16 milioane de vizualizări. Melodia e catchy, iar clipul este un fel de remake la “Without me”, în care Slim Shady din anii 2000 se întâlnește cu Eminem din 2024. Stilul este amuzant, se fac niște miștouri mai mult sau mai puțin subtile (*cough*, R. Kelly), apare și Dre în Rapmobil în clip, e ce trebuie.
Deși melodia nu este foarte fredonabilă și nu este nici vreo capodoperă, îmi era dor de ceva mai amuzant, în stilul care l-a consacrat.
P.S: Umblă vorba că anul acesta va lansa și Dre în final acel album. Dar eu deja nu mai cred în basme și Moș Crăciun.
A venit cu multă ceapă și cu brânză topită în interior și cu un castravete murat alături. Burgerul a fost bun, dar nu memorabil. Chifteaua mi s-a părut că nu a avut acel gust bun de arsură specifică unui burger zdrobit pe plită, iar chifla este din cele galbene în interior, care mi se pare că au un gust prea dulce.
