Mă gândeam acum că pescuitul este una dintre cele mai arhaice activități pe care le-am făcut eu vreodată în viața mea. Sunt mulți care nu înțeleg pescuitul, dar mie mi-au plăcut la nebunie toate cele aproape cinci partide la care am fost. Și nici măcar nu-mi place peștele. Probabil că mie îmi plăcea pentru că nu mă duceam niciodată pe ideea de a prinde peștele cel mai mare sau cel mai mult.
Nu. Pentru mine totul era despre liniște. Natură și liniște. Să stai acolo, să te uiți la pluta aia cu plutește în apă și să te bucuri de ce se întâmplă în jur. Îmi aduc și acum aminte prima partidă de pescuit alături de tatăl meu. Doar noi doi și două undițe de trestie, pe râul Sabar. Nici nu știam eu pe atunci că există articole de pescuit atât de complicate pe cât aveam să descopăr ulterior.
Și am stat acolo ore bune, într-un păpuriș, uitându-ne la plută, vorbind, și scoțând câte un pește din baltă din când în când. Și îmi mai aduc aminte că ne-am întâlnit atunci cu nu-știu-cine, mare pescar. Care murea de ciudă că la el nu mușcă nimic și noi scoatem pește după pește. L-am invitat până la urmă să vină lângă noi. Și evident că noi prindeam în continuare pește și el nu prindea nimic, la 30 de cm de noi. Așa că ne-am mutat noi unde stătea el înainte. Și evident că noi am prins în continuare, din locul pe care el îl declarase drept peșteless, iar el nu scotea niciun pește din locul “ăla bun” de unde stăteam noi înainte. Așa că am făcut schimb din nou. El a revenit la locul pe care și-l alesese de dimineață, noi la locurile alese la întâmplare în acel păpuriș. Noi prindeam în continuare, el nu. I-am dat chiar și din momelea noastră. Nimic.
În cele din urmă s-a enervat, și-a strâns în grabă undițele și le-a aruncat în portbagajul mașinii, fără să-i pese dacă le îndoaie sau le rupe, și a demarat în trombă supărat spre amuzamentul nostru.
Îmi aduc aminte și o partidă de pescuit la care am mers cu niște oameni de-a dreptul maniaci. La ei o partidă de pescuit se pregătea cu o săptămână înainte. Se alegeau armele potrivite, se scotea harta, se făcea planul de atac, cu o seară înainte se reuneau ca să facă strategia. Întâmplător chiar am trecut pe la unul dintre ei cu o seară înainte. Erau toți acolo, la lumina becului, iar pe masă erau mai multe articole de pescuit decât are NATO arme în arsenal. S-au oprit din vorbit și ne-au privit cu suspiciune atunci când am intrat în cameră, ca și cum întrerupeam o adunare secretă. Atunci am văzut pentru prima dată avertizoare electronice, bărcuțe pentru nadă și o mulțime de ustensile despre care habar n-aveam ce fac.
A doua zi am fost pe baltă și am prins pește de am făcut scurtă la mână. Eu și tatăl meu ne-am distrat de minune, ei însă nu s-au distrat. Nu au fost mulțumiți de faptul că toți peștii prinși aveau aceleași “specificații”. În mare cam aceeași dimensiune și greutate. Puiet. “Înseamnă că le-a dat drumul administratorul bălții doar ca să ne facă nouă pe plac”. Ei veniseră practic să verifice terenul înaintea unei partide mai mari de pescuit. Voiau să vadă dacă balta are potențial, dacă au șanse să scoată un monstru de acolo. Dacă se vor întoarce cu captura vieții de acolo.
În fine. Nu îmi mai pot imagina acum o astfel de activitate. Parcă a devenit aproape incompatibilă cu vremurile în care trăim. Să stai să te uiți la plută și să … vorbești cu omul de lângă tine. Adică să nu ai niciun alt “zgomot” digital? Fără telefon, fără să verifici de ce a bâzâit WhatsApp-ul, fără să vezi ce scrie în mailul ăla, fără să dai un refresh pe Facebook? Greu de crezut că voi mai atinge vreodată acel nivel de nirvana. Cred că acela era mindfulness-ul despre care se vorbește acum.