Lumea headset-urilor de realitate virtuală este ciudată. Cum spunea un prieten, primele tehnologii nu au impresionat, iar acum se lansează sisteme VR mai bune. Doar că odată cu tehnologia mai bună vin și prețurile mai mari. Și este și mai greu să convingi utilizatorii care nu au fost inițial impresionați de primele variante, să cheltuiască și mai mult pe un sistem mai nou, sperând ca acesta să fie mai bun.
Eu am încercat Oculus Rift (înainte să-l cumpere Facebook), Gear VR de la Samsung (remember?!) iar mai recent Vive Cosmos. M-am jucat și pe prima versiune de PlayStation VR și acum și PlayStation VR2.
O să vă spun din start că din punctul meu de vedere VR-ul, deși mișto, nu este pentru mine. Eu sunt mai degrabă genul căruia îi place să joace God Of War sau Horizon cu o bere în față, nu cu o cască pe față. Sunt genul care apreciază mai mult jocurile auto arcade decât simulatoarele. Mai mult distracția, atmosfera și componenta socială decât realismul.
That being said, PlayStation VR2 este foarte tare și se simte o îmbunătățire majoră față de prima generație.
Pentru cei ce nu știu, sistemul este alcătuit din casca efectivă care se pune pe cap, câte un controller pentru fiecare mână și o pereche de căști in-ear. Iată-le:
Casca este în continuare conectată prin fir la PS5, are un slider pentru a o putea ajusta mai aproape sau mai departe de ochi și un cauciuc moale care izolează destul de bine câmpul vizual. Astfel vezi decât ce se întâmplă în VR, nu prea poți să tragi cu coada ochiului pe lângă cască.
Per total mi s-a părut confortabilă. Nu am simțit că obosesc sau că am o mare cărămidă prinsă de frunte care trage în jos.
Controller-ele sunt ok. Fiecare are câte un joystick pentru degetul mare și două butoane principale pentru joc. Triunghi și pătrat pe controller-ul din stânga, cerc și x pe controller-ul din dreapta. Te obișnuiești rapid cu ele, mai ales dacă te joci în mod uzual pe PlayStation.
Ce jocuri am jucat pe PlayStation VR2?
Am jucat Horizon Call Of The Mountain și GranTurismo 7, cu volan și pedale.
Horizon Call Of The Mountain mi-a plăcut foarte mult. Cel puțin în secțiunea pe care am jucat-o eu, trebuia să fac escaladă pe munte și să trag cu arcul în diverse ținte. Este destul de reală senzația pe care o ai atunci când ești suspendat în aer pe o sfoară, între doi munți. Și deși știi că este doar un joc, te chinui din răspunderi să nu pui mâna greșit și să nu cazi. Am avut un gol în stomac când am pus mâna o idee greșit și personajul a rămas suspendat într-o singură mână.
Trasul cu arcul mi s-a părut mai complicat. Țintele de aproape le nimeream rapid, dar pe cele de la depărtare nu prea. Aveam cumva impresia că deși mă străduiam să țintesc mai bine, săgeata se ducea cam cum voia ea. Dar cine știe, poate așa este și în realitate atunci când tragi cu arcul de la asemenea depărtare.
Oricum, foarte mișto senzația. Efectiv poți interacționa cu aproape orice obiect pe care-l găsești în joc. Vezi o farfurie? Poți să o iei și să o spargi. Vezi o piatră? Poți să o iei și să o arunci. Și este prima dată când mi se pare că grafica pe care o ai în cască este așa cum ar trebui să fie. Adică la fel ca cea pe care o vezi jucând jocul pe TV.
Gran Turismo 7 a fost mai complicat. Am ales o mașină nervoasă (Dodge Viper) pe Nurburgring. Mașină americană pe circuit nemțesc. Cea mai proastă combinație. M-a luat amețeala după ce am frânat greșit și m-am învârtit cu mașina în primul viraj. În cele din urmă am abandonat cursa pe la jumătate.
Se pare că această amețeală generată de VR se numește Vergence-accommodation conflict. Practic ține de un mecanism (vergence) de la nivelul ochilor care te ajută să fixezi cu privirea un obiect și să nu-l vezi dublu. E o distanță minimă la care poți face asta, altfel vezi dublu. Acest mecanism este strâns legat de un alt mecanism (distanță de acomodare) care te ajută să focalizezi acel obiect și să nu-l vezi proiectat încețoșat pe retină. În viața reală vergence și accomodation distance au loc la aceeași distanță. În VR, ai display-ul practic pe ochi, deci distanța de acomodare este mult mai mică, dar vergence distance rămâne aceeași. Rezultă un conflict în aceste două mecanisme ale ochiului și drept urmare poți avea senzație de amețeală și gol în stomac.
Partea bună este că deși oamenii tolerează diferit aceste lucruri, vergence-accommodation conflict (VAC) poate fi redus sau eliminat prin reglarea foarte bună a căștii de VR. Eu bănuiesc că asta s-a întâmplat la mine. Horizon nu este un joc cu mișcări atât de rapide și acolo n-a contat așa de mult că nu am avut casca montată la cel mai mare fix.
În mod normal, PlayStation VR2 te pune să faci un proces de calibrare al imaginii și al căștii pe capul tău. Probabil că la GranTurismo nu am făcut destul de bine acest proces de calibrare. E și destul de minuțios și e greu să-l faci de fiecare dată când schimbi casca de la om la om.
Pentru a limita amețelile, PlayStation VR2 are tot felul de mecanisme. De la calibrare până la diverse lucruri pe care te pune să le faci în joc pentru a reduce din dezorientare. De exemplu la Horizon poți ajunge în situația în care ai capul rotit spre stânga și dai din picioare, iar caracterul tău se mișcă în stânga în loc de în față, pentru că acolo ai tu îndreptată casca. În acest caz poți da dublu tab pe un buton și sistemul mută mediul înconjurător în jurul tău. E destul de greu de explicat.
De altfel, în caz că nu știați, o altă funcție pe care o au toate sistemele de VR este posibilitatea de a apăsa pe un buton prin care casca îți face un fel de see-through pentru mediul înconjurător. Adică prin intermediul unei camere montată pe cască, poți vedea camera în care te afli (în realitate), cu canapea, masă, consolă și ce mai ai tu, dar cumva pe un ton de gri.
În concluzie, PlayStation VR2 este foarte mișto. Chiar și cu amețeala (care posibil să fie din cauza mea sau nu), tot m-aș juca oricând cu plăcere pe el. Nu l-aș cumpăra pentru că nu cred că l-aș folosi prea des dacă l-aș avea acasă din motivele pe care vi le-am enumerat mai sus. Mie-mi place mai degrabă să beau o bere, să mănânc floricele și să vorbesc cu Alice decât să fiu complet scufundat într-un joc și să uit de tot din jur. Sunt însă alte persoane care preferă varianta a doua. Să fie o experiență cât mai realistă. Sper însă să și-l cumpere vreunul din prietenii mei apropiați sau vreun vecin, ca să merg mai des pe la ei în vizită 😀
Nu cred că realitatea virtuală este viitorul gaming-ului și direcția în care vor migra toate jocurile. Însă cu siguranță este o parte din viitorul jocurilor, fie ele pe consolă sau PC.
Că tot am început articolul vorbind despre prețuri, prețul corect pentru sistemul PlayStation VR2 la eMAG este 3.250 lei. Asta atunci când nu dispare din stocul oficial și devine revândut de vreun terț. Este mult mai mare decât prețul primei generații de VR de la Sony, însă dacă stai un pic să faci calcule, probabil că-i mai avantajos să cumperi un PS5 și un PlayStation VR2 decât să cumperi un sistem VR pentru PC și un PC care să-i poată face față sistemului. Bineînțeles, la ambele variante mai există și problema jocurilor în VR care trebuiesc cumpărate separat.
În fine, eu unul dacă aș vrea să intru în VR, un PSVR2 mi-aș lua. Nu vreau să-mi bat capul cu incompatibilități de drivere și alte probleme ca pe PC. Vreau să apăs pe un buton și să meargă.
s-a facut traditionala rotunjire de preturi de la 550$ (2550 lei) la 3250 lei ?
Da. Toate produsele care au fost lansate cu prețuri în dolari au ajuns cu prețuri nebune în România.